Cameron şi alegerile anticipate

Coaliţia britanică este brăzdată de tensiuni şi este puţin probabil să reziste dincolo de 2013. Acum că un ministru, cel al Mediului, a fost nevoit să demisioneze pentru a înfrunta acuzaţii în justiţie, speculaţiile privind cine cu cine guvernează se intensifică.

Pe termen scurt, schimbarea lui Chris Huhne, un ministru nu foarte apreciat de colegii săi, s-ar putea să întărească alianţa dintre conservatori şi liberal-democraţi. În interiorul propriului partid însă, mutarea nici că putea să pice mai prost pentru premierul Cameron având în vedere că mulţi conservatori îl suspectează că mai degrabă ar guverna în coaliţie decât singur cu propria formaţiune. De ce ar vrea un partid însă să nu guverneze singur? Nu-i aiurea? În teorie da...

În practică, lui David Cameron îi e teamă să nu aibă o majoritate fragilă care să-i pericliteze poziţia de powerplay în decizii legate de chestiuni europene. Căutând voturi în Parlament, premierul pierde din vedere însă chestiunea principală: conservatorii şi liberal-democraţii văd lucrurile complet diferit în chestiunea apartenenţei la UE. Compromisurile vor fi multe şi tensiunile şi mai abitir. Mult mai bine ar fi ca David Cameron să înceapă să se pregătească pentru alegeri anticipate. Sondajele dau conservatorii drept favoriţi în condiţiile în care laburiştii sunt percepuţi ca incompetenţi în chestiuni de economie, iar electoratul liberal-democrat este dezamăgit de neîndeplinirea multor promisiuni electorale.

Politica internă europeană (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy afişează o unitate exemplară. Armonia dintre cei doi protagonişti de vârf ai politicii europene–cu reverberaţii profunde în plan intern–par să convingă pieţele financiare. Deocamdată.

Divergenţele de opinie din culise nu sunt exprimate public niciodată. De exemplu, majoritatea crede la Paris că programul draconic de austeritate nu ajută Grecia la nimic, că ţara se sinucide economic şi că nu are şanse să iasă din spirala negativă fără a cheltui totuşi nişte bani în direcţia dezvoltării. Nici subiectul obligaţiunilor europene nu a fost abandonat, deşi în public nu vorbim de el neam!

La nivel de pieţe financiare, strategia pare a funcţiona. Ameninţarea mare la adresa liniştii în cuplu este candidatul socialist Francois Hollande. Ce ne facem dacă el câştigă alegerile şi chiar se ţine de promisiunea de a renegocia Pactul Fiscal? Bun sau rău, deocamdată documentul a generat o atmosferă de siguranţă. Hollande promite să aducă Europa înapoi de unde a plecat.

Merkel are dreptate: politica europeană este între timp politica internă europeană. În acest context înţelegem de ce Merkel îl susţine aproape prea vizibil pe Sarkozy în campania sa pentru realegere. Şi de ce social-democraţii germani se feresc să vorbească despre colegul lor francez...

Civilizaţie–istoria unui cuvânt supărător (Le Figaro)

Ministrul francez de Interne, Claude Gueant, a făcut o afirmaţie supărătoare. El a declarat că „civilizaţiile lumii nu sunt egale între ele”. Dincolo de reacţiile comunităţii musulmane, ministrul a folosit un cuvânt pe care lumea occidentală se fereşte să-l folosească de mai bine de 50 de ani la nivel de discurs.

Timp de câteva decenii, aşadar, antropologii s-au chinuit să explice de ce termenul „cultură” este mult mai potrivit pentru a descrie o sumă de indivizi cu trăsături comune decât cel de „civilizaţie”. Acesta din urmă presupune inerent o judecată a unei valori în raport cu alta, mai barbară. Deşi oamenii de ştiinţă au argumente nenumărate, politicienii se folosesc de cuvânt atunci când le convine lor în arena publică şi o fac cu un scop foarte precis. Să ne amintim: americanii foloseau „shock of civilisations”, pentru a justifica războiul contra terorismului. Aşa că de ce nu ar pronunţa termenul şi un ministru european în context de campanie? Ştia clar ce vrea să spună: civilizaţia islamică e inferioară celei franceze. Se anunţă o campanie electorală extrem de interesantă...

Politici otrăvite (New York Times)

Premierul canadian Stephen Harper şi-a strâns câţiva miniştri importanţi şi a plecat în vizită în China. Printre ei se află şi cel care controlează resursele naturale ale Canadei şi este, de fapt, cel mai interesant membru al delegaţiei, în contextul în care preşedintele american, Barack Obama, i-a refuzat acestuia un proiect de oleoduct, în urmă cu ceva săptămâni.

Ce te faci tu, canadian, când Obama îţi respinge un proiect energetic, din cauză că nu vrea să-i supere pe ecologişti în an electoral? Păi... Îţi faci bagajele şi transmiţi mesaje diplomatice de la Beijing. O ţară care este extrem de „însetată” de petrolul canadian.

Să vorbim deschis, zic: America va folosi petrol, în ciuda oricărei îngrijorări a ecologiştilor, pentru că deocamdată nu avem ceva mai bun să punem în loc. De unde iau SUA petrol? În majoritate, de la ţări care nu au America la inimă. Şi când Canada, un aliat mai mult decât loial al SUA, îţi oferă petrol, ce faci? Te eschivezi de verzişorii activişti? Uiţi că ultimele estimări plasează Canada pe locul al treilea la nivel mondial după rezervele de petrol? Şi laşi ţara să se reorienteze cu spatele către Washington? O veste îmbucurătoare e că măcar o ţară din America de Nord ştie să-şi urmărească interesul naţional.